• Înapoi

Numai iubirea răscumpără pe Pământ și în lumea de dincolo....

Nici pe Pământ, nici în lumea de dincolo nu este posibilă ascensiunea spirituală fără activitatea iubirii, căci numai iubirea conduce la Dumnezeu, numai iubirea reduce distanța dintre ființa umană și Dumnezeu și numai iubirea realizează unirea cu Dumnezeu. De aceea, cea mai mare poruncă pe Pământ este să fii activ în iubire, altfel viața pământească va fi trăită inutil, iar sufletul va intra în lumea de dincolo la aceeași distanță de Dumnezeu la care se afla înainte de întruparea sa ca ființă umană. Dar viața pământească este ultimul har pentru spiritual în lumea pământească.... apoi viața începe în veșnicie, în împărăția spirituală, care poate fi și o stare de moarte, o stare de neputință care nu poate fi numită niciodată viață. Și acum există din nou o singură posibilitate de a urca prin activitatea iubitoare.... dar activitatea în slăbiciune este imposibilă și, prin urmare, sufletul se află în cea mai mare adversitate pentru că trebuie să accepte mai întâi puterea pentru a putea lucra în iubire. Iar această acceptare a forței depinde din nou de voința sa, care trebuie să fie îndreptată spre activitatea iubitoare pentru alte suflete. Dar un suflet slab este extrem de slab de voință dacă nu are o voință complet opusă lui Dumnezeu și se dăruiește forțelor lumii de dincolo. Iar o voință slăbită este cu greu capabilă să se străduiască pentru o schimbare de situație pentru ea însăși, cu atât mai puțin sufletul se gândește la sufletele suferinde și își folosește voința în mod corect, adică poartă în sine voința de a le ajuta. Totuși, numai această voință de a fi activ cu iubire față de sufletele nevoiașe îi oferă forța pe care o poate folosi acum și, astfel, să parcurgă el însuși calea ascensiunii. Până când sufletul nu va dezvolta în el însuși voința de a iubi, starea sa va fi dezolantă și fără speranță, căci numai iubirea aduce răscumpărarea din chinurile sale. Iată de ce ascensiunea în lumea de dincolo este mult mai dificilă decât pe Pământ și poate trece un timp nesfârșit până când sufletul se decide să lucreze cu iubire, în timp ce pe Pământ ființa umană este în deplinătatea vitalității sale și cea mai mică ocazie o poate împinge la un act de iubire, pe care, prin urmare, îl poate și îndeplini imediat, deoarece este capabilă de aceasta. Incapacitatea ființei în lumea de dincolo este o stare de maximă agonie, căci după viața pământească ființa o simte ca pe o cătușă de care nu se poate elibera. Și întrucât a trecut pe Pământ fără iubire, ea nu știe nici despre puterea sa. Ea depinde acum de ajutorul altor suflete care încearcă să o convingă la voința corectă prin sugestii și de rugăciunea oamenilor de pe Pământ pentru a i se furniza forța care se aplică voinței sale slăbite. Răscumpărarea nu poate avea loc niciodată prin intermediul altor ființe, sufletul trebuie să se răscumpere pe sine prin iubire.... Aceasta este o lege divină care nu poate fi niciodată ocolită. Și de aceea Dumnezeu creează nenumărate posibilități pe Pământ care au ca scop să aprindă dragostea în ființa umană, pentru ca aceasta să lucreze acum și astfel să-și maturizeze sufletul, astfel încât să nu intre în lumea de dincolo ca o ființă neputincioasă, ci să fie deja un beneficiar de putere, adică să poată intra în veșnicie ca o ființă de lumină el însuși, chiar dacă cu diferite grade de putere de lumină, dar întotdeauna capabil să lucreze din nou cu puterea sa în dragoste asupra sufletelor suferinde și să crească în mod constant gradul de lumină. Căci iubirea trebuie practicată atât pe Pământ, cât și în împărăția spirituală, ea este liantul dintre suflete și Dumnezeu, deoarece Dumnezeu Însuși este iubire și ființa nu se poate uni cu El decât dacă a devenit ea însăși iubire....

Amin

Nur die Liebe erlöset auf Erden und im Jenseits....

Weder auf Erden noch im Jenseits ist ein geistiger Aufstieg möglich ohne Liebetätigkeit, denn die Liebe allein führt zu Gott, die Liebe allein verringert die Entfernung vom Menschen zu Gott, und die Liebe allein bringt den Zusammenschluß mit Gott zuwege. Es ist darum auf Erden das größte Gebot, liebetätig zu sein, ansonsten das Erdenleben nutzlos gelebt wird und die Seele in gleicher Entfernung von Gott in das Jenseits eingeht, wie sie stand vor ihrer Verkörperung als Mensch. Es ist aber das Erdenleben die letzte Gnade für das Geistige auf der irdischen Welt.... dann beginnt das Leben in der Ewigkeit, im geistigen Reich, das auch ein Zustand des Todes sein kann, ein Zustand der Kraftlosigkeit, der niemals Leben genannt werden kann. Und nun gibt es wieder nur die einzige Möglichkeit, durch Liebeswirken aufwärtszusteigen.... doch ein Wirken in Kraftlosigkeit ist unmöglich, und darum ist die Seele in größter Not, weil sie erst Kraft entgegennehmen muß, um in Liebe wirken zu können. Und diese Entgegennahme von Kraft ist wieder von ihrem Willen abhängig, der gerichtet sein muß auf Liebetätigkeit an anderen Seelen. Eine kraftlose Seele ist aber überaus willensschwach, wenn sie nicht gar völlig Gott-abgewandten Willens ist und sich den Kräften der Unterwelt zu eigen gibt. Und ein geschwächter Wille vermag kaum, für sich selbst eine Änderung der Lage anzustreben, noch weniger gedenkt die Seele der mitleidenden Seelen und nützet ihren Willen recht, d.h., sie trägt den Willen in sich, ihnen zu helfen. Doch nur dieser Wille, liebetätig zu sein an notleidenden Seelen, vermittelt ihr die Kraft, die sie nun nützen kann und dadurch selbst den Weg zur Höhe beschreitet. Bevor nicht die Seele den Liebewillen in sich zur Entfaltung bringt, ist ihr Zustand trostlos und hoffnungslos, denn nur die Liebe allein bringt Erlösung aus ihrer Qual. Und darum ist der Aufstieg im Jenseits um vieles schwerer als auf Erden, und es kann endlose Zeit vergehen, ehe die Seele sich zum Wirken in Liebe entschließt, während auf Erden der Mensch im Vollbesitz seiner Lebenskraft ist und der geringste Anlaß ihn zu einer Tat der Liebe treiben kann, die er also auch sofort ausführen kann, weil er dazu fähig ist. Die Unfähigkeit des Wesens im Jenseits ist ein Zustand äußerster Qual, denn das Wesen empfindet sie nach dem Erdenleben als eine Fessel, derer sie nicht ledig wird. Und da sie auf Erden ohne Liebe dahinging, weiß sie auch nicht um deren Kraft. Sie ist nun auf die Hilfe anderer Seelen angewiesen, die sie durch Vorschläge zum rechten Willen zu bewegen suchen, und auf das Gebet der Menschen auf Erden, daß ihr Kraft zugeführt werde, der ihrem geschwächten Willen gilt. Niemals kann Erlösung durch andere Wesen stattfinden, die Seele muß sich selbst erlösen durch die Liebe.... Dies ist göttliches Gesetz, das nimmermehr umgangen werden kann. Und darum schafft Gott auf Erden unzählige Möglichkeiten, die dazu dienen sollen, die Liebe im Menschen zu entfachen, so daß er nun wirket und dadurch an seiner Seele ausreifet, so daß er nicht als kraftloses Wesen das Jenseits betritt, sondern schon Kraftempfänger ist, d.h. selbst als Lichtwesen eingehen kann in die Ewigkeit, wenn auch in verschiedener Lichtstärke, doch immer fähig, mit seiner Kraft wieder in Liebe zu wirken an den notleidenden Seelen und den Lichtgrad ständig zu erhöhen. Denn die Liebe muß geübt werden auf Erden wie im geistigen Reich, sie ist das Bindemittel zwischen den Seelen und Gott, weil Gott Selbst die Liebe ist und das Wesen nur den Zusammenschluß findet mit Ihm, so es selbst zur Liebe geworden ist....

Amen