• Înapoi

Destinul sufletelor din lumea de dincolo....

Cât încă mai purtați haina pământească, sufletul vostru este încă închis într-un înveliș care îi refuză zborul lipsit de griji în împărăția spirituală; sunteți încă legați de acest Pământ.... Dar vine ceasul în care sufletul iese din carapacea sa trupească, când Pământul nu-l mai poate ține și se înalță în sus, când a dobândit atâta putere încât se ridică din tărâmul pământesc într-o lume în care nu mai există obstacole pentru el, unde se poate grăbi prin timp și spațiu și se poate bucura de fericire în înălțimi strălucitoare. Pentru acest zbor de fantezie, însă, este nevoie de forță.... o forță care nu mai poate fi confundată cu forța vitală, ci care îl umple atunci când a intrat în uniune intimă cu sursa de forță din eternitate, cu Dumnezeul și Tatăl său.... atunci când s-a întors acasă, în casa Tatălui său, unde nu mai există nici o dificultate și nici o suferință, unde există doar fericire și viață veșnică. Dar nici ceasul morții nu poate însemna o mare schimbare pentru suflet.... El poate într-adevăr să părăsească trupul pământesc și totuși să nu fie liber, de îndată ce este neputincios și nu se poate înălța din sferele pământești pentru că lumea sa de gândire a fost doar materie, pentru că s-a lăsat complet dominat de ea pe Pământ și nu a permis niciodată să pătrundă forța divină a iubirii. Atunci, cu siguranță, el locuiește și în sfere spirituale, adică este în afara acestei lumi pământești, dar acum îi lipsește vitalitatea și este condamnat la inactivitate. Și aceasta este o stare de agonie pentru suflet, o stare de neputință și de lipsă de lumină, dar el este conștient de el însuși. Moartea este sfârșitul unei etape de dezvoltare, sufletul își schimbă locul de reședință în fiecare caz.... dar cât de diferită poate fi sfera în care locuiește acum sufletul....? Iar omul își creează pe Pământ singur soarta sufletului său după moarte. Și de aceea trebuie să profite din plin de fiecare zi ca de un dar neprețuit al harului, să fie zgârcit cu fiecare oră și să se folosească de ea pentru mântuirea sufletului său.... nu trebuie să se mulțumească cu bucuriile și plăcerile pământești, căci fericirile din împărăția spirituală le depășesc de o mie de ori. Ființa umană ar trebui să fie mereu conștientă de faptul că este în mâinile sale să dobândească o abundență de fericire, dar că trebuie să fie pregătită să renunțe în timpul scurtei perioade de timp a vieții pământești la ceea ce creează bunăstare pentru trup, dar nu este benefic pentru suflet. Căci sufletul este închis într-un înveliș din care ar trebui să se elibereze în viața pământească. Zgura care se mai agață de un suflet împiedică raza de lumină de iubire de la Dumnezeu să intre în el.... Ea trebuie să fie dizolvată mai întâi pentru ca lumina iubirii să poată pătrunde complet în suflet, iar acest lucru înseamnă, de asemenea, că sufletul se poate înălța după moarte fără griji și poate intra pe tărâmurile celor binecuvântați. Iar dizolvarea acestui înveliș o produce: Rugăciunea intimă către Dumnezeu, faptele de iubire și, de asemenea, suferințe trupești de diferite feluri..... Iubirea și suferința sunt cele mai eficiente mijloace de purificare, iubirea și suferința îi fac pe oameni să se interiorizeze, iubirea și suferința creează o distanță față de lumea cu bucuriile ei.... Calea iubirii și a suferinței este calea pe care a mers Iisus. El a chemat la ucenicie și a promis viață celor care îl urmează. Căci calea Lui duce cu siguranță la țintă. El conduce din împărăția întunericului în împărăția luminii și, de asemenea, ajută pe oricine îl iubește și vrea să îl urmeze să poarte crucea cea mică atunci când aceasta pare prea grea pentru ființa umană și se întoarce la El, purtătorul divin al crucii, pentru ajutor..... Dar când învelișul fizic este lepădat, atunci sufletul se bucură când intră pe poarta veșniciei. Atunci și-a împlinit scopul vieții sale pe Pământ, s-a întors la adevărata sa casă, unde există viață veșnică și fericire eternă....

Amin

Destino de las Almas en el Más Allá....

Todavía llevas el traje terrenal, tu alma sigue encerrada en una funda que impide su vuelo libre de obstáculos hacia el reino espiritual; todavía estás atado a esta tierra. Pero llegará la hora en que el alma saldrá de su envoltura carnal, cuando la tierra ya no pueda retenerla y se elevará hacia arriba, cuando haya adquirido tanta fuerza como para elevarse del reino terrenal a un mundo donde ya no hay obstáculos para ella, donde puede cruzar rápidamente tiempo y espacio y disfrutar de dicha en alturas luminosas. Sin embargo, para este vuelo de altura se necesita fuerza.... una fuerza que ya no debe confundirse con la fuerza vital, sino que llena el alma cuando ésta ha entrado en íntima unión con la fuente eterna de fuerza, con su Dios y Padre.... cuando ha regresado a la casa de su Padre, donde ya no hay penurias ni sufrimientos, donde sólo hay dicha y vida eterna. Pero la hora de la muerte tampoco puede significar un gran cambio para el alma.... En efecto, ésta puede dejar el cuerpo terrenal y, sin embargo, no ser libre, estar sin fuerza, y sin poderse elevar de las esferas terrenales porque su mundo de pensamiento era sólo materia, porque se dejó dominar completamente por ella en la tierra y nunca permitió la entrada de la Fuerza Divina del amor. Entonces, ciertamente también habitará en esferas espirituales, es decir, estará fuera de este mundo terrenal, pero ahora carecerá de vitalidad y estará condenada a la inactividad. Y este es un estado de agonía para el alma, un estado de impotencia y falta de luz, estado en que sin embargo es consciente de sí misma. La muerte es el final de una etapa de desarrollo, y en ambos casos el alma cambia de lugar de residencia.... pero ¿qué tan diferente puede ser la esfera que el alma habita ahora....? Y el ser humano, estando aún en la tierra, crea el destino que tendrá su propia alma después de la muerte. Y por eso debe aprovechar cada día como un don de gracia inestimable, debe ser tacaño con cada hora y aprovecharla para la salvación de su alma.... no debe contentarse con las alegrías y los placeres terrenales, pues las bienaventuranzas del Reino espiritual las superan mil veces. El ser humano debe tener siempre presente que está en sus manos adquirir para sí una sobreabundante dicha, pero que entonces también debe estar preparado para renunciar durante el corto tiempo de la vida terrenal a lo que, aunque crea bienestar para el cuerpo, no es beneficioso para el alma. Porque el alma está encerrada en una cubierta de la que debe liberarse en la vida terrenal. La escoria que aún se aferra a un alma impide que el rayo de Luz de amor de Dios entre en ella,.... y tiene que ser disuelta primero para que entonces la luz del amor pueda impregnar completamente el alma y esto también significa que el alma puede ascender, libre de balasto, después de su muerte y entrar en los reinos de los bienaventurados. Y la disolución de esta cubierta la traen consigo: oración íntima a Dios, obras de amor y también sufrimientos corporales de diversa índole (Nota del traductor: aquellos sufrimientos que se llevan en humildad y entrega a Dios. Fin de la nota). El amor y el sufrimiento son los medios más eficaces de purificación, el amor y el sufrimiento también hacen que las personas se vuelvan hacia adentro, el amor y el sufrimiento crean un distanciamiento del mundo con sus alegrías.... El camino del amor y del sufrimiento es el que recorrió Jesús. Llamó a que le sigan, y prometió la vida a los que le siguieran. Porque Su camino conduce con seguridad a la meta. Él saca del reino de las tinieblas al reino de la luz, y ayuda a todo aquel que Le ama y quiere seguirle, incluso ayuda a llevar la pequeña cruz cuando ésta parece demasiado pesada para el ser humano y éste se dirige a Él, el divino Portador de la Cruz, por ayuda..... Pero cuando la cáscara física es desechada, entonces el alma se regocija cuando entra por la puerta de la eternidad. Entonces ha cumplido su propósito de vida en la tierra, ha vuelto a su verdadero hogar, donde hay vida eterna y dicha eterna....

Amén