• Înapoi

A sluji sau a lupta.... Scopul diferit al suferinței....

În stadiul liberului arbitru, ființa nu avea nevoie să se teamă de adversarul lui Dumnezeu, dacă doar umbla în iubire. Atunci l-ar fi învins, deoarece adversarul lui Dumnezeu este complet neputincios împotriva iubirii. Astfel, ființa umană putea să se elibereze de tentații și ispite, deoarece acestea nu au nicio influență asupra ei de îndată ce este activă în iubire. Dar aceasta din urmă depinde de voința liberă a ființei umane și, prin urmare, ființa umană însăși este cauza unei existențe pământești care este fie o luptă permanentă, fie o iubire slujitoare. Dumnezeu vede inima fiecăruia și lasă să vină peste om ceea ce are nevoie, dar îl lasă în lipsă și pe cel care nu are nevoie de ajutorul, de mângâierea și de încurajarea Sa pentru că se opune în interior Lui, deci nu practică iubirea care manifestă voința sa îndreptată spre Dumnezeu.... Iubirea și Dumnezeu sunt una, și astfel o persoană iubitoare este și ea unită cu Dumnezeu și trebuie să fie acum superioară adversarului lui Dumnezeu. Dacă ființa umană este dispusă să fie activă în slujirea iubirii aproapelui, ea nu va fi atât de oprimată de ispitele lumii; într-o anumită măsură, ea le-a depășit deja, ceea ce nu exclude însă faptul că trebuie să suporte suferința, pentru că suferința nu are doar rolul de a conduce spre Dumnezeu persoana care are încă o voință întoarsă de la Dumnezeu, ci pentru că ea are și rolul de a purifica persoana care se străduiește spre Dumnezeu. Dar suferința este resimțită în mod diferit în aceste două etape. Cel dintâi se revoltă împotriva ei pentru că nu vrea încă să se plece în fața unei puteri care îl limitează în bucuria vieții. El caută încă lumea și resimte fiecare suferință ca pe un regres, ca pe o lipsă de plăcere a vieții și, prin urmare, ca pe o constrângere pe care nu vrea să o recunoască. Și poate fi nevoie de multă suferință înainte ca el să se predea, iar o astfel de luptă este opera adversarului care încă mai caută să-l cucerească pe om cu lumea și cu plăcerile ei, care îi ține toate acestea în fața ochilor pentru a-i intensifica dorința pentru ele și a-l face astfel să se îndepărteze de Dumnezeu. Dacă, însă, omul este activ din iubire, atunci suferința îi servește doar pentru desăvârșire, pentru maturizarea sufletului său, atunci adversarul lui Dumnezeu are puțină putere asupra lui, atunci devine îndepărtat de lume și, prin suferință, se atașează tot mai mult de Dumnezeu. Această diferență trebuie recunoscută atunci când se ia în considerare diferența suferinței, când oamenii buni și răi sunt afectați de ea.... Oamenii care sunt încă complet îndepărtați de Dumnezeu și cei care par să nu mai aibă nevoie de suferință pentru a-L găsi.... Suferința are întotdeauna un alt scop, dar scopul final este unirea completă cu Dumnezeu. Cel mai mare pericol pentru om este înclinația sa spre lume și lipsa de iubire, pentru că atunci se află încă complet în puterea celui care vrea să o corupă. Și atunci el are nevoie de mijloace ascuțite de educație pentru a se schimba. Numai atunci când înclinația spre lume se potolește, se poate aprinde în el dragostea și numai atunci suferința poate lua alte forme, dar el nu poate fi complet cruțat atât timp cât sufletul nu este complet purificat. Practicarea iubirii aproapelui este așadar decisivă pentru gradul său de dezvoltare, este decisivă pentru profunzimea suferinței, căci acolo unde se practică iubirea și astfel Dumnezeu Însuși este prezent, suferința va fi de asemenea mai ușor de suportat, deoarece omul poate primi emanația de putere a lui Dumnezeu și de aceea nu îl va deprima. El nu mai trebuie să lupte, ci doar să tolereze și să aștepte ajutorul lui Dumnezeu, care îi va lua orice suferință la momentul potrivit. Omul trebuie să slujească sau să lupte în funcție de voința sa și de capacitatea sa de a iubi. Să slujească îi va fi ușor, să lupte, însă, va avea nevoie de o mare putere, dacă nu vrea să cedeze în fața puterii care folosește totul pentru a-i atrage sufletul în întuneric și care are influență asupra omului atâta timp cât trăiește fără iubire, pentru că și atunci va fi tot departe de Dumnezeu. Numai iubirea îl eliberează de această putere, numai iubirea îl face puternic, pentru că omul iubitor este în unire cu Dumnezeu și își trage puterea de la El pentru a învinge adversarul lui Dumnezeu....

Amin

Dienen oder kämpfen.... Verschiedener Zweck des Leides....

Im Stadium der Willensfreiheit brauchte das Wesen den Gegner Gottes nicht zu fürchten, so es nur in der Liebe wandeln würde. Dann hat es ihn besiegt, weil der Gegner Gottes völlig machtlos ist gegen die Liebe. Also könnte sich der Mensch auch von Versuchungen und Anfechtungen frei machen, denn diese haben keinen Einfluß auf ihn, sowie er liebetätig ist. Letzteres aber ist vom freien Willen des Menschen abhängig, und darum ist der Mensch selbst Anlaß eines Erdendaseins, das entweder ständiger Kampf ist oder dienende Liebe. Gott ersieht das Herz eines jeden, und Er läßt über den Menschen das kommen, was er benötigt, wie Er aber auch darben lässet, der Seiner Hilfe, Seines Trostes und Seines Zuspruches nicht bedarf, weil er innerlich wider Ihn ist, also keine Liebe übt, die seinen Gott-zugewandten Willen bekundet.... Liebe und Gott sind eins, und somit ist ein liebender Mensch auch mit Gott verbunden und muß nun dem Gegner Gottes überlegen sein. Ist der Mensch willig, sich in dienender Nächstenliebe zu betätigen, so wird er nicht so bedrängt werden von den Versuchungen der Welt; er hat diese gewissermaßen schon überwunden, was jedoch nicht ausschließt, daß er Leid tragen muß, weil Leid nicht nur zu Gott hinführen soll den Menschen, der noch Gott abgewandten Willens ist, sondern weil es auch den Gott-zustrebenden Menschen läutern soll. Doch empfunden wird das Leid in diesen zwei Stadien verschieden. Der erstere bäumt sich auf dagegen, weil er sich noch nicht beugen will unter eine Macht, Die ihn im Lebensgenuß beschränkt.... Er sucht noch die Welt und empfindet jedes Leid als eine Zurücksetzung, als ein mangelhafter Lebensgenuß und also einen Zwang, den er nicht anerkennen will. Und es kann sehr viel Leid benötigt werden, bevor er sich ergeben hat, und ein solcher Kampf ist das Werk des Widersachers, der noch immer mit der Welt und ihren Freuden den Menschen zu gewinnen sucht, der ihm alle diese vor Augen hält, um sein Begehren danach zu verstärken und ihn also Gott abwendig zu machen. Ist der Mensch jedoch liebetätig, dann dient ihm das Leid nur noch zur Vollendung, zum Ausreifen seiner Seele, dann hat der Gegner Gottes wenig Gewalt über ihn, dann wird er weltabgewandt, und durch das Leid schließt er sich immer enger an Gott an. Dieser Unterschied muß erkannt werden, wenn die Verschiedenheit des Leidens erwogen wird, wenn gute und schlechte Menschen davon betroffen werden.... Menschen, die noch gänzlich Gott abgewandt sind, und solche, die das Leid scheinbar nicht mehr benötigen, um Ihn zu finden.... Immer hat das Leid einen anderen Zweck, doch Endzweck ist der völlige Zusammenschluß mit Gott. Die größte Gefahr für den Menschen ist der Hang zur Welt und seine Lieblosigkeit, denn dann ist er noch ganz in der Gewalt dessen, der ihn verderben will. Und dann benötigt er scharfe Erziehungsmittel, um sich zu wandeln. Erst wenn der Hang zur Welt nachläßt, kann in ihm die Liebe sich entzünden, und dann erst kann das Leid andere Formen annehmen, doch ihm nicht gänzlich erspart bleiben, solange die Seele nicht völlig entschlackt ist. Das Ausüben der Nächstenliebe ist darum ausschlaggebend für den Grad seiner Entwicklung, es ist ausschlaggebend für die Tiefe des Leides, denn wo die Liebe geübt und also Gott Selbst ist, dort wird auch das Leid leichter tragbar sein, weil der Mensch die Kraftausstrahlung Gottes empfangen kann und sonach ihn jenes nicht niederdrückt. Er braucht nicht mehr zu kämpfen, sondern nur zu dulden und harren auf die Hilfe Gottes, die jedes Leid von ihm nimmt, so es an der Zeit ist. Dienen oder kämpfen muß der Mensch, und zwar entsprechend seinem Willen und seiner Fähigkeit zu lieben.... Das Dienen wird ihm leichtfallen, das Kämpfen jedoch große Kraft erfordern, will er nicht unterliegen der Macht, die alles anwendet, um seine Seele in die Finsternis zu ziehen, und die so lange Einfluß auf den Menschen hat, wie er ohne Liebe dahingeht, weil er dann auch noch weit von Gott entfernt ist. Erst die Liebe macht ihn frei von dieser Macht, erst die Liebe macht ihn stark, denn der liebende Mensch befindet sich im Verband mit Gott und bezieht von Ihm seine Kraft, den Gegner Gottes zu überwinden....

Amen