• Înapoi

Fără dragoste nu există răscumpărare.... Forța vieții....

Doar pe calea iubirii este posibilă răscumpărarea. Această lege se aplică atât pe Pământ, cât și în lumea de dincolo și, prin urmare, trebuie să fie respectată de toate ființele, altfel ele vor rămâne legate pentru totdeauna. Caracteristica răscumpărării este lumina și puterea. Atâta timp cât ființa este încă lipsită de lumină și de putere, ea nu este răscumpărată, nu și-a recăpătat încă libertatea inițială și, prin urmare, nici capacitatea de a lucra în deplină cunoștință de cauză. Dar pentru ființa care, la origine, se afla în toată perfecțiunea, starea deficientă înseamnă și o stare de greutăți și de chinuri, dar pe care ea însăși și-a provocat-o prin voința sa, prin lipsa sa de iubire. Și numai prin iubire poate redeveni ceea ce a fost de la început. Prin urmare, iubirea nu poate fi niciodată eliminată și trebuie să fie, ca să spunem așa, principiul de bază fără de care nu există dezvoltare superioară. Dar dacă dragostea nu este luată în considerare, cursul dezvoltării trebuie să fie inevitabil inhibat, deoarece atunci este imposibil să existe un flux de forță și lumină, iar acolo unde acesta lipsește, rezultatul este o stare haotică. Căci în întuneric totul devine confuz, iar lipsa de putere face ca ființa să nu se poată elibera de starea de imperfecțiune. Lumină și putere, adică cunoaștere și putere sunt semnele răscumpărării. Prin urmare, o ființă care nu s-a mântuit nu poate distribui nimic, deoarece ea însăși nu posedă nimic; astfel, nu poate fi iubitoare nici în lumea de dincolo, iar această stare este extrem de chinuitoare. Pe Pământ, însă, ființa dispune de forță chiar și în starea de nerăscumpărare, forță care, deși nu este semnul răscumpărării, îi este acordată ca un har extraordinar pentru a se putea răscumpăra. Este forța vitală care îi permite ființei umane să lucreze în iubire pentru a intra în posesia luminii și a forței spirituale. De aceea, viața pământească este un act special de har, pentru că Dumnezeu împărtășește ființei ceva la care, de fapt, ea nu are dreptul din cauza voinței sale de respingere față de Dumnezeu.... El îi transmite puterea de a lucra, chiar dacă primirea puterii este doar o parte a celor răscumpărați. Acest act de har este extrem de semnificativ și totuși rămâne nerecunoscut și nefolosit..... Ceea ce a devenit slab prin apostazia de la Dumnezeu primește putere pentru a se răscumpăra, pe care trebuie doar să o folosească în mod corespunzător pentru a se putea întoarce la starea inițială de libertate, cunoaștere și putere. Dumnezeu a dat ființei o viață pe care nu o merita, îi direcționează forța și îi oferă în mod constant ocazii de a fi activă în iubire, deci de a folosi forța vitală care îi curge pentru a lucra în iubire și astfel să se răscumpere. Dar ființa nu se folosește de acest dar extraordinar al harului, continuă să trăiască fără milă și își ignoră sarcina în viață, care este de a-i aduce lumină și putere în lumea de dincolo. Dar acolo orice sursă de putere este întreruptă atâta timp cât nu simte iubirea în sine. De aceea, cursul dezvoltării în lumea de dincolo nu poate fi continuat decât în condiții foarte dificile, dacă nu este complet întrerupt sau continuat în jos de însăși voința ființei. Pentru că acum poate avea loc o regresie în care ființa este complet lipsită de lumină și putere și, prin lipsa de iubire, se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu. Fără iubire nu există răscumpărare, dar iubirea trebuie să se dezvolte liber în ființă, iar Dumnezeu îi oferă toate posibilitățile imaginabile de a face acest lucru. Și chiar dacă procesul de transformare în iubire durează eternități, el nu poate fi evitat, pentru că o dezvoltare mai înaltă înseamnă o aliniere cu eternitatea eternă, care este ea însăși iubire pură și, prin urmare, iubirea trebuie să fie adusă la dezvoltare în ființă pentru a redeveni ceea ce a fost odată.... o ființă liberă, plină de lumină și de putere, căreia i se permite să locuiască în proximitatea lui Dumnezeu....

Amin

Ohne Liebe keine Erlösung.... Lebenskraft....

Nur auf dem Wege der Liebe ist eine Erlösung möglich. Dieses Gesetz gilt sowohl auf Erden als auch im Jenseits und muß also von allen Wesen erfüllt werden, ansonsten sie ewig gebunden bleiben. Das Merkmal der Erlösung ist Licht und Kraft. Sowie das Wesen noch in Licht- und Kraftlosigkeit dahingeht, ist es unerlöst, es hat seine ursprüngliche Freiheit noch nicht zurückerhalten und sonach auch nicht die Fähigkeit, zu wirken in vollster Erkenntnis. Für das Wesen, das aber uranfänglich in aller Vollkommenheit stand, bedeutet der mangelhafte Zustand auch einen Zustand der Not und Qual, den es aber selbst verschuldet hat durch seinen Willen, durch seine Lieblosigkeit. Und nur durch die Liebe kann es wieder zu dem werden, was es war von Anbeginn. Daher wird die Liebe niemals ausgeschaltet werden können und muß sozusagen das Grundprinzip sein, ohne das es keine Höherentwicklung gibt. Wird die Liebe aber außer acht gelassen, so muß unweigerlich der Entwicklungsgang gehemmt werden, denn ein Kraft- und Lichtzustrom ist dann unmöglich, und wo dieser fehlt, ist ein chaotischer Zustand die Folge. Denn in der Dunkelheit verwirrt sich alles, und die Kraftlosigkeit macht das Wesenhafte unfähig, sich zu befreien aus dem Zustand der Unvollkommenheit. Licht und Kraft, d.h. Wissen und Macht.... sind die Zeichen der Erlösung. Ein unerlöstes Wesen kann daher nichts austeilen, weil es selbst nichts besitzt; es kann also auch nicht liebetätig sein im Jenseits, und dieser Zustand ist äußerst qualvoll. Auf Erden aber steht dem Wesen Kraft zu Gebote auch im unerlösten Zustand, eine Kraft, die zwar nicht das Zeichen des Erlöstseins ist, sondern ihm als außerordentliche Gnade gewährt wird, um sich erlösen zu können. Es ist die ihm zuströmende Lebenskraft, die den Menschen befähigt, zu wirken in Liebe, um in den Besitz von Licht und geistiger Kraft zu gelangen. Darum ist das Erdenleben ein besonderer Gnadenakt, weil Gott dem Wesenhaften etwas zuleitet, wozu es eigentlich in seinem Ablehnungswillen gegen Gott nicht berechtigt ist.... Er vermittelt ihm Kraft zum Wirken, obzwar Kraftempfang erst Anteil des Erlösten ist. Dieser Gnadenakt ist ungemein bedeutungsvoll, und doch bleibt er unerkannt und ungenützt.... Das durch den Abfall von Gott schwach Gewordene empfängt Kraft zur Selbsterlösung, die es nur recht zu nützen braucht, um in den uranfänglichen Zustand der Freiheit, Erkenntnis und Macht zurückkehren zu können. Gott gab dem Wesenhaften ein Leben, das es nicht verdient hat, Er leitet ihm Kraft zu und gibt ihm ständig Möglichkeiten, sich in der Liebe zu betätigen, also die ihm zuströmende Lebenskraft zum Wirken in Liebe zu nützen und sich dadurch zu erlösen. Doch das Wesenhafte nützet diese außerordentliche Gnadengabe nicht, es lebt weiter in Lieblosigkeit dahin und lässet seine Lebensaufgabe unbeachtet, die ihm Licht und Kraft im Jenseits eintragen soll. Dort aber ist ihm jegliche Zufuhr von Kraft abgeschnitten, solange es nicht in sich die Liebe fühlt. Und daher ist der Entwicklungsgang im Jenseits nur unter sehr erschwerten Bedingungen fortzusetzen, wenn er nicht durch den Willen des Wesens selbst gänzlich abgebrochen oder nach unten fortgesetzt wird. Denn eine Rückentwicklung kann nun eintreten, wo das Wesen völlig licht- und kraftlos ist und durch seine Lieblosigkeit sich von Gott immer weiter entfernt. Ohne Liebe gibt es keine Erlösung, die Liebe aber muß frei in dem Wesenhaften zur Entfaltung kommen, und dazu gibt Gott ihm jede erdenkliche Gelegenheit. Und ob der Prozeß der Umwandlung zur Liebe Ewigkeiten dauert, er kann nicht umgangen werden, weil die Höherentwicklung ein Angleichen an die ewige Gottheit bedeutet, Die Selbst pur Liebe ist, und darum die Liebe in dem Wesenhaften zur Entfaltung gebracht werden muß, soll es wieder das werden, was es einstens war.... ein freies, licht- und kraftvolles Wesen, das in Gottes Nähe weilen darf....

Amen