• Înapoi

Întruparea.... Puterea motrice.... Etapele preliminare....

Întruparea unui suflet poate avea loc atunci când în el s-au adunat toate substanțele care au parcurs drumul pământesc în cele mai diverse creații și care, prin urmare, s-au dezvoltat ascendent. Fiecare operă a creației trebuie să fie reprezentată în substanța sa sufletească pentru a putea acum să intre la întrupare.... adică, corpul uman devine acum acoperământul unui astfel de suflet, care ține în el toate operele creației în miniatură. Lungul și nesfârșitul parcurs pe Pământ de dinainte a dus la unificarea tuturor acestor substanțe, iar acum ele așteaptă ultima lor întrupare. Ele sunt încorporate ca suflet în forma exterioară umană pentru a trece prin ultima etapă a dezvoltării lor. Această încarnare durează diferite perioade de timp, în funcție de starea de maturitate a substanțelor individuale, care au avut de asemenea o anumită libertate în stadiile lor preliminare, deși au fost active conform voinței lui Dumnezeu în starea de constrângere. Cu toate acestea, în ultimele etape înainte de întruparea ca ființă umană, această stare de constrângere a fost din ce în ce mai relaxată, astfel încât anumite impulsuri au putut fi stăpânite sau chiar intensificate, ceea ce a dus la un grad mai mare sau mai mic de maturitate, care acum determină din nou durata ultimei întrupări ca ființă umană. Dar toate substanțele sufletești se străduiesc pentru această ultimă întrupare pe Pământ, deoarece, de îndată ce s-au unit pentru a forma sufletul uman, ele știu că forma exterioară umană este ultima lor acoperire materială și că după aceasta se pot elibera de orice îngrădire pământească. Și de aceea, sufletul rămâne acum acolo unde i se oferă posibilitatea de a se întrupa. Este de la sine înțeles că se va stabili acolo unde natura oamenilor se adaptează la starea sa de maturitate, adică acolo unde se regăsesc la oameni aceleași instincte și trăsături care îi caracterizează propria natură, ceea ce nu exclude însă posibilitatea ca un suflet cu o dispoziție diferită să caute să se întrupeze cu oameni care nu sunt de aceeași natură pentru a accelera această întrupare. Dar atunci, de multe ori, el trebuie să se lupte cu dificultăți mai mari în timpul vieții sale pământești, deoarece natura sa nu este luată în considerare și nu poate face față cerințelor care i se impun. Dar, întrucât sufletul își cunoaște dinainte drumul vieții sale pământești, el nu va fi împiedicat dacă face propria sa alegere, deoarece în fiecare întrupare are la dispoziție mijloacele necesare pentru a-și atinge maturitatea finală. Prin cele mai diverse transformări, el a avut anterior în sine fiecare dispoziție, numai că în forțe diferite, și poate acum să o întărească sau să o reducă în viața pământească, după voința sa. Astfel, nu este incapabilă, iar puterea de a face acest lucru îi este de asemenea împărtășită conform voinței sale. Dar dacă este călduț în strădania sa, atunci rămâne în aceeași stare de maturitate ca înainte de întruparea sa ca ființă umană, atunci întruparea nu i-a adus o dezvoltare mai înaltă. Deși va scăpa de învelișul său fizic la moarte, el este încă legat de lumea materială prin dorințele și impulsurile sale, pe care ar fi trebuit să le depășească în viața pământească. În consecință, nu a profitat de întruprea sa pe Pământ, iar acest lucru îi provoacă o stare de remușcare de nedescris atunci când își dă seama că și-a pierdut dreptul de a fi copilul lui Dumnezeu și că nici nu-l mai poate atinge, deși are încă posibilități infinite în lumea de dincolo pentru a ajunge la contemplarea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, într-o zi, un suflet întrupat va trebui să răspundă în fața lui Dumnezeu cum a folosit oportunitățile de pe Pământ și ce succese spirituale a obținut la trecerea sa în neființă, căci întruparea ca ființă umană este un har care nu poate fi prețuit îndeajuns; este un dar care trebuie apreciat pe măsură și prin faptul că ființa umană trebuie să facă tot ceea ce favorizează dezvoltarea sa superioară, căci ea nu se va mai întoarce niciodată pe Pământ odată ce l-a părăsit....

Amin

Inkarnation.... Triebhaftigkeit.... Vorstadien....

Die Inkarnation einer Seele kann dann stattfinden, wenn sich alle Substanzen in ihr gesammelt haben, die in den verschiedensten Schöpfungen den Erdenweg zurückgelegt und sich also zur Höhe entwickelt haben. Jedes Schöpfungswerk muß in seiner seelischen Substanz vertreten sein, um nun die Inkarnation eingehen zu können.... d.h., der menschliche Leib wird nun die Hülle einer solchen Seele, die alle Schöpfungswerke in Miniatur in sich birgt. Der endlos lange Erdengang zuvor hat den Zusammenschluß aller dieser Substanzen zuwege gebracht, und nun harren diese ihrer letzten Verkörperung. Sie werden als Seele der menschlichen Außenform einverleibt, um das letzte Stadium ihrer Entwicklung durchzumachen. Es ist diese Inkarnation von verschieden langer Dauer, je nach dem Reifezustand der einzelnen Substanzen, die in ihren Vorstadien auch eine gewisse Freiheit hatten, obwohl sie sich im Mußzustand dem Willen Gottes gemäß betätigten. Jedoch in den letzten Stadien vor der Verkörperung als Mensch wurde dieser Mußzustand schon mehr und mehr gelockert, so daß bestimmte Triebe gedämpft oder auch verstärkt ausgelebt werden konnten und dies einen höheren oder tieferen Reifegrad zur Folge hatte, der nun wieder die Länge der letzten Verkörperung als Mensch bestimmt. Es streben aber alle Seelensubstanzen diese letzte Verkörperung auf Erden an, weil sie, sowie sie sich vereinigt haben zur menschlichen Seele, darum wissen, daß die menschliche Außenform ihre letzte materielle Hülle ist und sie nach dieser jeder irdischen Fessel ledig sein können. Und darum hält sich die Seele nun dort auf, wo ihr Gelegenheit geboten ist, sich zu inkarnieren. Verständlicherweise wird sie ihren Aufenthalt dort nehmen, wo sich die Wesensart der Menschen ihrem Reifezustand anpaßt, d.h., wo die gleichen Triebe und Eigenschaften bei den Menschen anzutreffen sind, die ihr eigenes Wesen kennzeichnen, was jedoch nicht ausschließt, daß eine Seele, die anders veranlagt ist, sich bei wesensfremden Menschen zu verkörpern sucht, um diese Verkörperung zu beschleunigen. Dann aber hat sie oft mit größeren Schwierigkeiten zu kämpfen während ihres Erdenlebens, weil ihrer Wesensart nicht Rechnung getragen wird und sie den Anforderungen, die an sie gestellt werden, nicht gerecht werden kann. Da die Seele aber vorher um ihren Erdenlebensweg weiß, wird sie nicht gehindert, so sie selbst ihre Wahl trifft, da ihr in jeder Verkörperung die Hilfsmittel zur Verfügung stehen, um ihre letzte Reife zu erlangen. Sie hat durch die verschiedensten Verformungen zuvor eine jede Anlage in sich, nur in verschiedener Stärke, und kann diese nun im Erdenleben verstärken oder verringern, je nach ihrem Willen. Also unfähig ist sie nicht, und die Kraft dazu wird ihr vermittelt ebenfalls ihrem Willen gemäß. Ist sie aber lau in ihrem Streben, dann bleibt sie im gleichen Reifezustand wie vor ihrer Verkörperung als Mensch, dann hat ihr die Inkarnation keine Höherentwicklung eingetragen. Sie wird zwar bei ihrem Ableben der körperlichen Hülle ledig, ist aber noch gefesselt an die materielle Welt durch ihre Begierden und Triebe, die sie im Erdenleben überwinden sollte. Sie hat demnach ihre Inkarnation auf der Erde nicht ausgenützt, und es trägt ihr dies einen unbeschreiblichen Reuezustand ein, so sie erkennt, daß sie sich das Anrecht auf die Gotteskindschaft verscherzt hat und es auch nicht mehr erlangen kann; wenngleich sie im Jenseits noch unendlich viele Möglichkeiten hat, zur Anschauung Gottes zu gelangen. Doch eine inkarnierte Seele muß sich dereinst verantworten vor Gott, wie sie die Möglichkeiten auf der Erde genützt und welche geistigen Erfolge sie beim Ableben zu verzeichnen hat, denn es ist die Verkörperung als Mensch eine Gnade, die nicht hoch genug gewertet werden kann; sie ist ein Geschenk, das auch entsprechend geschätzt werden soll, indem der Mensch alles tut, was zu seiner Höherentwicklung dienlich ist, denn er kommt nicht mehr zur Erde zurück, so er einmal diese verlassen hat....

Amen