• Indietro

Il Corpo e l’Anima di Gesù Cristo erano rivolti a Dio

Il Corpo di Gesù Cristo non ha posto più nessuna resistenza alla Sua Anima; non pretendeva per sé null’altro di quanto voleva l’Anima, che Si era unita totalmente con lo Spirito in Sé. Questo era lo stato dell’Uomo Gesù, quando aveva compiuto la Sua Opera. Era lo stato di totale dedizione a Dio e la definitiva rinuncia a ciò che apparteneva al mondo. Il Suo Corpo era totalmente indipendente dalla Terra e dalle sue leggi, perché era completamente spiritualizzato, cioè le sostanze spirituali che formavano il Suo Corpo umano, si erano fuse con quelle dell’Anima e si sono sottoposte in certo qual modo totalmente alla Volontà dello Spirito che stava in strettissima unione con lo Spirito del Padre, e quindi anche il Corpo terreno con l’Anima era divenuto contemporaneamente Uno con l’eterna Divinità. Questa Fusione era talmente significativa, era di una portata che lo spirituale non è in grado di afferrare, prima che esso stesso non avrà trovato l’unificazione con Dio. Era un Atto del più grande auto superamento, l’Amore più profondo e la più sconfinata dedizione a Dio. L’Anima dell’Uomo Gesù attirava contemporaneamente il Suo Involucro esteriore, il Corpo, nella regione dell’Irradiazione d’Amore di Dio, e la sua Anima ed il suo Corpo venivano circumfluiti dallo Spirito d’Amore di Dio, dalla Sua Forza e dalla sua Luce. L’Uomo Gesù Era colmo di Forza e Luce, Egli Era potente e saggio, ed ogni creatura Lo obbediva, l’intera Creazione Lo obbediva, perché Dio Stesso Era in Lui in tutta la Pienezza, perché non Gli veniva più posta alcuna resistenza, né dall’Anima né dal Corpo, e questa sconfinata dedizione aveva anche per conseguenza lo sconfinato Agire di Dio. Era Dio Stesso il Quale Si manifestava ora in tutto ciò che Gesù faceva e diceva. L’Amore di Dio afferra tutto ciò che Gli si dedica, irradia attraverso ogni Creazione, appena lo spirituale in lei non oppone più nessuna resistenza all’Amore divino. Dove questa resistenza è sospesa, là può essere solamente ancora l’Amore di Dio, quindi, dato che Dio E’ l’Amore, Egli può Essere solo là dove non Gli si oppone nessuna resistenza. Tutto ciò che è da Lui è divino fino a quando è senza resistenza. Solo la resistenza rende ciò che è stato creato da Dio qualcosa che sta al di fuori di Lui, fino a quando esso stesso rinuncia alla resistenza. L’Uomo Gesù Era totalmente dedito a Dio e non più Qualcosa che stava al di fuori di Dio, ma Era fuso con Lui, quindi Uno con Dio, e con ciò totalmente trasfigurato, perché l’unione con Dio è uno stato pieno di Luce. E Gesù Cristo al decesso dal mondo, ha portato insieme alla Sua Anima il Suo Corpo nell’Eternità. Perché in Lui non vi era più nulla che avesse avuto bisogno di uno sviluppo verso l’Alto, Corpo ed Anima erano perfetti; ogni sostanza spirituale era così rivolta a Dio, che era compenetrato dalla Luce e dall’Amore di Dio, che era simile a Dio, perché si era fusa totalmente con l’eterna Divinità.

Amen

Trupul și sufletul lui Iisus Hristos au fost îndreptate spre Dumnezeu....

Trupul lui Iisus Hristos nu se mai opunea sufletului Său; el nu mai cerea pentru sine decât ceea ce dorea sufletul, care se unise complet cu spiritul în el.... Aceasta a fost starea omului Iisus când și-a încheiat lucrarea.... Era starea de devotament total față de Dumnezeu și de renunțare completă la ceea ce aparținea lumii.... Trupul Său era complet independent de Pământ și de legile sale, deoarece era complet spiritualizat, adică substanțele spirituale care formau trupul Său omenesc se contopiseră cu cele ale sufletului și, ca să zicem așa, se subordonaseră complet voinței spiritului, care era în cel mai strâns contact cu Tatăl-Spirit, și astfel trupul pământesc cu sufletul devenise și el simultan una cu divinitatea eternă.... Această fuziune a fost atât de extrem de semnificativă, a avut o amploare pe care spiritualul nu o poate înțelege decât după ce și-a găsit propria unire cu Dumnezeu. A fost un act de cea mai mare cucerire de sine, de cea mai profundă iubire și de cel mai neînfrânat devotament față de Dumnezeu..... A atras simultan învelișul exterior al sufletului omului Iisus – trupul - în domeniul emanației de iubire de la Dumnezeu, și i-a inundat sufletul și trupul cu spiritul de iubire al lui Dumnezeu, cu puterea și lumina Sa.... Omul Iisus era plin de putere și de lumină.... Era puternic și înțelept, și orice creatură Îl asculta, întreaga creație Îl asculta, pentru că Dumnezeu Însuși era în El în toată plinătatea, pentru că nu i se mai opunea în niciun fel, nici sufletul, nici trupul, iar acest devotament nemărginit a dus și la activitatea nemărginită a lui Dumnezeu.... Dumnezeu Însuși era Cel care se exprima acum în tot ceea ce făcea și spunea Iisus. Iubirea lui Dumnezeu cuprinde tot ceea ce i se dăruiește, ea pătrunde în orice creație atâta timp cât substanța spirituală din ea nu se împotrivește iubirii divine.... Acolo unde această împotrivire este înlăturată nu poate exista decât iubirea lui Dumnezeu, astfel.... întrucât Dumnezeu este iubire.... numai Dumnezeu poate fi acolo unde nu i se opune nicio rezistență.... Tot ceea ce provine de la El este divin atâta timp cât este fără rezistență. Numai rezistența transformă ceea ce este creat de Dumnezeu în ceva care se distanțează de El până când renunță de bunăvoie la rezistență.... Omul Iisus era complet devotat lui Dumnezeu și deci nu mai era ceva în afara lui Dumnezeu, ci fuzionat cu El, deci una cu Dumnezeu.... și astfel complet transfigurat, deoarece unirea cu Dumnezeu este o stare plină de lumină.... Iar când Iisus Hristos a plecat din lume, El și-a dus trupul în veșnicie în același timp cu sufletul, căci nu mai rămăsese nimic în El care să aibă nevoie de o dezvoltare mai înaltă, trupul și sufletul erau perfecte; fiecare substanță spirituală era atât de îndreptată spre Dumnezeu, încât era pătrunsă de lumina și de iubirea lui Dumnezeu, încât era asemenea lui Dumnezeu, pentru că se contopise complet cu eternitatea dumnezeiască....

Amin