• Înapoi

Inaccesibilitatea lui Dumnezeu.... Cunoașterea Ființei Sale....

Nici un spirit uman nu Mă poate cuprinde atâta timp cât nu s-a unit cu Mine, cu eternul Meu Spiri părintesc, iar unirea cu Mine este un act care necesită cea mai mare disponibilitate de a intra în voința Mea, deci înseamnă o aliniere la natura Mea fundamentală. Numai cel care a devenit una cu Mine Mă poate recunoaște, altfel este doar credință, dar nu cunoaștere deplină. Spiritul uman are cu siguranță capacitatea de a recunoaște, însă niciodată singur, ci doar în uniune cu Mine. Este o scânteie a Spritului Meu părintesc etern, este partea Mea care provine din Mine, care este în contact permanent cu Mine, dar care este adusă în starea în care poate deveni activă doar prin voința ființei umane. Iar această voință trebuie să Mi se subordoneze Mie, atunci scânteia spirituală din ființa umană poate deveni activă. Dar adesea poate trece mult timp până când ființa umană trezește spiritul din ea însăși prin voința sa, iar acest timp este pierdut pentru eternitate. În starea de ignoranță, progresul pământesc al ființei umane este fără rod pentru suflet, deoarece atunci el trăiește doar în lume, nu înțelege încă sensul și scopul schimbării sale pământești, nu a luat încă contact cu spiritul din el însuși și este complet orb. Numai trezirea scânteii spirituale din ființa umană asigură dezvoltarea ascendentă a sufletului, maturizarea sa. Pentru că spiritul, dacă este treaz, influențează sufletul să se îndepărteze de lume și să-i asculte glasul, iar acum începe să se lumineze, întunericul este străpuns de lumină.... spiritul luminează sufletul despre Mine ca Ființă, despre lucrarea Mea și despre grija Mea constantă pentru creațiile Mele vii. Spiritul din ființa umană îl călăuzește spre adevăr, îi transmite cunoștințe care nu îi pot fi transmise din exterior, deoarece atunci i s-ar prezenta în mod complet incomprehensibil sau nu ar avea capacitatea de a le primi. Spiritul îndeamnă acum continuu sufletul să se unească cu Mine, deoarece el însuși este partea Mea și vrea, de asemenea, să atragă sufletul la sine, astfel că scopul său ar trebui să fie, de asemenea, unificarea cu Mine. Doar într-un anumit stadiu de maturitate, ființa umană începe să înțeleagă natura Mea, chiar dacă nu va putea niciodată să o pătrundă în toată profunzimea ei. Ca ființă umană, nu o poate înțelege și, chiar și ca ființă de lumină, se află încă la o mare distanță de Mine, deși este inundată de puterea Mea, astfel încât este extrem de fericită. Este imposibil să-Mi înțelegeți complet natura, deoarece Eu depășesc totul în lumină și putere și sunt, prin urmare, ceva de neînțeles pentru orice ființă, chiar dacă a atins cel mai înalt grad de perfecțiune. Căci dacă aș putea fi deslușit, nu aș fi deloc nelimitat atât în perfecțiune, cât și în putere. Și totuși, tocmai ceea ce este de neînțeles este cel mai fericit lucru pentru o ființă de lumină, faptul că poate să privească spre Mine și să simtă o iubire tot mai profundă pentru Mine, că se străduiește în mod constant spre Mine, că Mă dorește și că găsește în mod constant împlinirea dorinței sale. Faptul că Eu sunt de neatins pentru ființă îi sporește iubirea, pentru că simte iubirea Mea pentru ea ca pe cel mai mare dar în conștientizarea inaccesibilității Mele. (10.4.1950) Încă o dată, ființa Mea creată este indisolubil unită cu Mine.... Imperfecțiunea ei autoprovocată, starea ei complet contradictorie cu ființa Mea fundamentală, nu limitează iubirea Mea pentru ea și nu Mă poate determina în veci să o resping de la Mine, deci să Mă separ de ea.... Oricât de inaccesibilă sunt pentru ființă, ea are totuși o legătură cu Mine, Îmi aparține pentru că a apărut din puterea Mea și este astfel o parte primordială a Mea. Iar această unitate își va găsi acum punctul culminant în unirea conștientă din partea ființei, prin strădania ei spre Mine se va plasa în starea de beatitudine, deoarece pentru a putea simți iubirea Mea și a o trăi ca beatitudine, voința ființei trebuie neapărat să fie îndreptată spre Mine. Nu trebuie să mai existe nicio rezistență în ființă. Ea trebuie să vrea să vină la Mine pentru a fi înălțată de Mine, iar această înălțare, această atragere spre Mine, este o stare nesfârșită în eternitate.... Ființa nu ajunge niciodată la scopul final, dar se apropie în mod constant de Mine, o certitudine care este încă de neînțeles pentru voi, ca ființe umane de pe Pământ. Cu toate acestea, fericirea ființei constă în dorința și împlinirea ei constantă.... O ființă care ar fi complet satisfăcută nu ar mai putea simți dorința și, prin urmare, ar rata și fericirea împlinirii. Dar Eu vreau ca copiii Mei să se străduiască în mod constant spre Mine, vreau să dăruiesc în mod constant, de aceea vreau și să fiu dorit în mod constant.... Și astfel, ca scop final, voi stimula ființele la cea mai mare iubire și dorință, stând însă mereu deasupra creațiilor Mele vii, nu din cauza lipsei de iubire, ci din cauza abundenței de iubire, pentru că vreau să pregătesc o fericire care nu va înceta niciodată, deoarece iubirea Mea nu se poate opri până la eternitate....

Amin

Inacessibilidade de Deus.... Reconhecimento do seu Ser....

Nenhum espírito humano Me pode compreender enquanto não se tiver unido a Mim, ao Meu eterno Pai-Espírito, e a união comigo é um acto que requer a máxima vontade de entrar na Minha vontade, significando assim um alinhamento com a Minha natureza fundamental. Apenas aquilo que se tornou um comigo pode reconhecer-me, caso contrário é apenas fé mas não plena realização. O espírito humano tem certamente a capacidade de reconhecer, mas nunca sozinho, mas apenas em união comigo. É uma centelha do Meu eterno Pai-Espírito, é a Minha parte que teve origem em Mim, que está constantemente em contacto comigo, mas que só é levada ao estado em que pode começar a funcionar pela vontade do ser humano. E esta vontade tem de se subordinar a Mim, então a centelha espiritual no ser humano pode tornar-se activa. Mas muito tempo pode muitas vezes passar antes do ser humano despertar o espírito em si mesmo através da sua vontade, e este tempo é perdido para a eternidade. No estado de ignorância, o progresso terreno do ser humano é infrutífero para a alma, pois então só vive no mundo, ainda não compreende o significado e o propósito da sua mudança terrena, ainda não fez contacto com o espírito em si mesmo e é completamente cego. Apenas o despertar da centelha espiritual no ser humano assegura o desenvolvimento ascendente da alma, o seu amadurecimento. Para o espírito, se está acordado, influencia a alma para se afastar do mundo e ouvir a sua voz, e agora começa a amanhecer, a escuridão é quebrada pela luz.... o espírito ilumina a alma sobre Mim como Ser, sobre o Meu trabalho e o Meu constante cuidado com as Minhas criações vivas. O espírito no ser humano guia-o para a verdade, transmite-lhe conhecimentos que não lhe podem ser transmitidos do exterior, porque lhe seriam então apresentados de forma completamente incompreensível ou ele não teria capacidade para isso. O espírito agora incita continuamente a alma a unir-se a Mim porque é a Minha parte e também quer atrair a alma para si própria, pelo que o seu objectivo deve ser igualmente a unificação comigo. Só numa certa fase de maturidade é que o ser humano começa a compreender a Minha natureza, ainda que nunca será capaz de a penetrar em toda a sua profundidade. Como ser humano, ele não consegue agarrá-lo, e mesmo como ser de luz, ele ainda está a uma grande distância de Mim, embora inundado pela Minha força, de modo que ele é extremamente feliz. É impossível sondar completamente a Minha natureza, pois brilho tudo em luz e força e sou, portanto, algo incompreensível para cada ser, mesmo que tenha atingido o mais alto grau de perfeição. Pois se eu pudesse ser sondado, não seria nada ilimitado tanto em perfeição como em poder. Mas precisamente o insondável é a coisa mais feliz para um ser de luz, que pode olhar para Mim e sentir um amor cada vez mais profundo por Mim, que se esforça constantemente por Mim, deseja-me e encontra constantemente a realização do seu desejo. O facto de eu ser inalcançável pelo ser aumenta o seu amor, porque sente o Meu amor por ele como o maior presente na consciência da Minha inalcançabilidade. (10.4.1950) Mais uma vez O meu ser criado está inseparavelmente unido a Me.... A sua imperfeição auto-infligida, o seu estado totalmente contraditório com o Meu ser fundamental, não limita o Meu amor por ele e não pode eternamente levar-me a rejeitá-lo de Mim, separando-se assim de Mim.... Tão inacessível como Eu sou ao ser, no entanto tem uma ligação a Mim, pertence-Me porque surgiu da Minha força e, portanto, é uma parte original de Mim. E esta unidade encontrará agora o seu culminar na união consciente por parte do ser, através da sua luta para Mim colocar-se-á no estado de bem-aventurança, porque para poder sentir o Meu amor e experimentá-lo como bem-aventurança a vontade do ser deve estar absolutamente voltada para Mim. Já não deve haver resistência no ser. Deve querer vir a Mim para ser levantado por Mim, e este levantamento, o desenho para Mim, é um estado interminável na eternidade.... O ser nunca atinge o objectivo final mas aproxima-se constantemente de Mim, uma certeza que ainda é incompreensível para vós como seres humanos na Terra. No entanto, a felicidade do ser reside no seu constante desejo e realização.... Um ser que estivesse completamente satisfeito já não seria capaz de sentir desejo e, portanto, também perderia a felicidade da realização. Mas quero que os meus filhos se esforcem constantemente por Mim, quero dar constantemente, por isso também quero ser constantemente desejado.... E assim, como objectivo final, estimularei os seres ao mais alto amor e desejo, mas sempre acima das Minhas criações vivas, não por falta de amor mas devido a um amor maior do que grande, pois quero preparar uma bem-aventurança que nunca terminará porque o Meu amor nunca poderá parar até toda a eternidade...._>Ámen