• Înapoi

Damnarea veșnică....

Mila lui Dumnezeu nu cunoaște limite, dragostea lui Dumnezeu este infinită, răbdarea Lui este nemăsurată și, prin urmare, creaturile Lui nu pot pieri veșnic, altfel El nu ar fi perfect. Prin urmare, este de asemenea greșit să vorbim de damnare veșnică dacă aceasta trebuie înțeleasă ca un concept de timp care este menit să însemne ceva fără sfârșit. Căci o astfel de damnare veșnică ar însemna atunci ceva complet pierdut pentru Dumnezeu.... adică ceva care este cedat în cele din urmă adversarului Său, care inițial a ieșit de la Dumnezeu și a fost smuls de la El de către adversarul său..... Dar atunci acest adversar ar fi mai mare decât Dumnezeu, ar fi învingător, ca să spunem așa, și superior lui Dumnezeu în putere și în tărie, ceea ce, totuși, nu este și nu poate fi niciodată, căci nici o ființă nu se poate apropia de perfecțiunea Lui, de tăria, puterea și înțelepciunea Lui. Ceea ce a ieșit din El rămâne veșnic în posesia Lui, doar temporar separat de El, adică stând la cea mai mare distanță, pentru că așa vrea el însuși. Totuși, chiar și această distanță nu este o stare permanentă, pentru că ființa, pentru a fi fericită, trebuie să fie atinsă de emanația de putere a lui Dumnezeu, și dacă nu are voința de a o face ea însăși, este cuprinsă de iubirea și mila lui Dumnezeu care vrea să-i pregătească starea de fericire. Condamnarea veșnică ar contrazice, prin urmare, și dragostea și mila lui Dumnezeu, altfel acestea ar fi limitate, ceea ce ar duce la o pierdere a perfecțiunii lui Dumnezeu. O ființă suprem de perfectă nu are slăbiciuni umane, dar mânia veșnică ar fi o caracteristică umană inferioară, așa cum orice stare de pedeapsă cu durată eternă nu ar putea fi numită principiu divin, căci divinul este caracterizat de iubire.... Iubirea, însă, salvează și ajută, iartă și face fericit și nu va îndepărta niciodată nimic pentru totdeauna. Pe de altă parte, adversarului lui Dumnezeu îi lipsește principiul divin, iubirea, iar scopul său va fi întotdeauna acela de a atrage veșnic ființa la sine. Și el este cel care confundă conceptul de veșnicie al oamenilor, care încearcă să îl prezinte pe Dumnezeu ca fiind nemilos și aspru pentru a înăbuși dragostea pentru El.... el este cel care nu cunoaște nici el însuși mila și de aceea caută să facă sufletele mizerabile fără ezitare, care vrea să le priveze de orice posibilitate de ajutor pentru a le ruina pentru totdeauna. Și găsește adepți de bunăvoie ai învățăturii sale despre damnarea veșnică...., toți cei care nu îl recunosc pe Dumnezeu în iubirea Sa infinită, altfel nu ar fi capabili să creadă această învățătură. Cu toate acestea, adevărul va fi întotdeauna transmis oamenilor, iar eroarea va fi luminată în mod orbitor, astfel încât Dumnezeu va fi recunoscut și iubit ca fiind cea mai perfectă Ființă, astfel încât oamenii i se vor alătura și Îl vor detesta pe adversarul Său....

Amin

Maldição eterna....

A misericórdia de Deus não conhece limites, o amor de Deus é infinito, a Sua paciência imensurável, e por isso as Suas criaturas não podem perecer eternamente, caso contrário Ele não seria perfeito. Por conseguinte, também é errado falar de condenação eterna se se pretende que seja entendida como um conceito de tempo que se destina a denotar algo sem fim. Pois tal condenação eterna significaria então algo completamente perdido para Deus.... ou seja, algo que foi finalmente cedido ao Seu adversário, que originalmente veio de Deus e foi arrancado d'Ele pelo Seu adversário.... Mas então este adversário seria maior que Deus, ele seria, por assim dizer, o vencedor e superior a Deus em poder e força, o que, contudo, nunca é e nunca poderá ser, pois nenhum ser pode aproximar-se da Sua perfeição, da Sua força e poder e sabedoria. O que dele emergiu permanece eternamente na sua posse, apenas temporariamente separado dele, ou seja, ficando à maior distância, porque ele próprio o quer assim. Contudo, mesmo esta distância não é um estado permanente, porque o ser, para ser feliz, tem de ser tocado pela emanação de força de Deus, e.... e, se não tiver vontade de o fazer ela própria, é tomada pelo amor e misericórdia de Deus que quer preparar o estado de êxtase para ele. A condenação eterna também contradiria, portanto, o amor e a misericórdia de Deus, ou então seriam limitados, o que resultaria numa perda da perfeição de Deus. Um ser supremamente perfeito não tem fraquezas humanas, mas a ira eterna seria uma característica humana inferior, tal como cada estado de castigo de duração eterna não poderia ser chamado princípio divino, pois o divino é caracterizado pelo amor.... O amor, porém, salva e ajuda, perdoa e faz feliz e nunca afastará nada para sempre. O adversário de Deus, por outro lado, carece do princípio divino, do amor, e o seu objectivo será sempre o de atrair eternamente a beingness para si próprio. E é ele que confunde o conceito de eternidade das pessoas, que tenta retratar Deus como impiedoso e duro para abafar o amor por Ele.... é aquele que não conhece a misericórdia e por isso procura tornar as almas miseráveis sem hesitação, que as quer privar de toda a possibilidade de ajuda para as arruinar para sempre. E encontra seguidores dispostos do seu ensinamento de condenação eterna.... todos os quais não reconhecem Deus no Seu amor infinito, caso contrário não poderiam acreditar neste ensinamento. Contudo, a verdade será sempre transmitida às pessoas e o erro será sempre iluminado de forma flagrante, para que Deus seja reconhecido e amado como o Ser mais perfeito, para que as pessoas se juntem a Ele e detestem o Seu adversário...._>Ámen