• Înapoi

Folosirea abuzivă a darurilor care îl deosebesc pe om de fiară....

Bucuria nestingherită a vieții este scopul și strădania omului, care încă umblă pe Pământ în cea mai întunecată noapte a spiritului. Și de îndată ce își găsește împlinirea, savurează viața din plin și astfel trăiește doar pentru trup, în timp ce sufletul se stinge în gol, iar această stare trebuie numită extrem de imperfectă atunci când omul se mulțumește doar cu plăcerile trupești. Acest lucru atestă o atitudine pur materială, atunci ființa umană este doar o formă fără conținut, nu poate fi considerată mai mult decât o creatură lipsită de intelect și de liberul arbitru, pentru că acesta din urmă nu este folosit de ființa umană sau este folosit într-un mod complet greșit. Darurile care diferențiază ființa umană de animal sunt destinate dezvoltării superioare a sufletului, iar utilizarea lor are ca scop pur și simplu să determine transformarea sufletului. Cu toate acestea, omul folosește aceste daruri doar pentru creșterea bunăstării trupului și, astfel, le folosește greșit. În acest caz, circumstanțele persoanei nu sunt importante, deoarece lupta pentru plăcerile vieții în sine este o utilizare greșită a energiei primite de la viață și a darurilor pe care i le-a acordat iubirea lui Dumnezeu. Indiferent dacă viața îi aduce sau nu împlinire, nu schimbă faptul că el agravează întunericul sufletului prin dorința sa, căci simțirea și strădania pentru aceasta îl reține pe suflet de la sarcina sa reală. Astfel, viața ființei umane poate rămâne goală și săracă în plăceri pământești și totuși să nu-i aducă o dezvoltare superioară a sufletului, deoarece dorința este îndreptată spre plăcerile pământești. Deseori li se refuză împlinirea pentru a-și redirecționa gândurile și intențiile spre experiențe spirituale, și totuși ei nu își găsesc calea spre împărăția spirituală. Scopul lor suprem este și rămâne fericirea pământească..... Iar o astfel de atitudine nu le reduce distanța față de Dumnezeu, astfel încât este cauza unei deficiențe de o gravitate de neconceput la sfârșitul vieții pământești, iar această deficiență nu poate fi compensată odată ce sufletul a părăsit trupul pământesc. Pe de altă parte, o scurtă perioadă de timp pe Pământ poate fi suficientă pentru a compensa ceea ce a fost pierdut, dacă ființa umană își ia în serios formarea sufletului. Și de aceea, în ultimii ani de viață se apropie tot mai des de ființa umană ocazii pe care ea trebuie doar să le valorifice și care, dacă este dispusă, îi pot aduce binecuvântări incomparabile, căci Dumnezeu nu lasă fără ajutor sufletele rătăcite, chiar dacă ființa umană nu-L recunoaște, chiar dacă prin atitudinea sa față de plăcerile și bunurile pământești se întoarce spre potrivnicul lui Dumnezeu. El se luptă pentru sufletul omului până la moarte. De fiecare dată, Dumnezeu este pregătit cu ajutorul Său și îl ghidează în așa fel încât gândurile ființei umane să se îndrepte spre teritoriul spiritual. Și din nou și din nou, voința sa are posibilitatea de a decide. Căci aceasta este iubirea divină, care nu lasă să cadă ceea ce vrea să se îndepărteze de El. Cu toate acestea, Dumnezeu nu va interveni niciodată în mod decisiv în voința ființei umane, ci, în mod evident, va aduce împreună oameni care se pot completa reciproc, adică îi lasă pe oamenii ignoranți să ia contact cu cei care le pot servi în mod darnic și instructiv. Este adesea o sarcină dificilă atâta timp cât lumea este încă atrăgătoare și astfel voința este slăbită pentru primirea adevărurilor spirituale. Dar, uneori, chiar și ușoarele încercări sunt suficiente pentru ca ființa umană să devină receptivă la ele.... atunci când lumea îi oferă foarte puțin..... Dorința neîmplinită poate duce, de asemenea, la depășirea dorinței, caz în care aceasta a fost binecuvântată din belșug. Apoi, lupta omului împotriva lui însuși, împotriva propriei dorințe, i-a fost ușurată de faptul că împlinirea i-a fost refuzată. Și acesta este, de asemenea, un har al lui Dumnezeu care poate duce la decizia corectă a liberului arbitru. Ceea ce oamenii condamnă adesea cu atâta amărăciune și asprime, într-o zi îi vor mulțumi lui Dumnezeu dacă a dus la succesul potrivit.... sau vor regreta amarnic dacă voința lor a ignorat și acest har.....

Amin

Mißbrauch der Gaben, die den Menschen vom Tier unterscheiden....

Der ungetrübte Lebensgenuß ist Ziel und Streben des Menschen, der noch in dunkelster Geistesnacht auf Erden wandelt. Und sowie er Erfüllung findet, kostet er das Leben voll aus und lebt also nur dem Körper, während die Seele leer ausgeht, und dieser Zustand ist so überaus unvollkommen zu nennen, wenn der Mensch sich zufriedengibt mit nur körperlichen Genüssen. Es zeugt dies von rein materieller Einstellung, es ist dann der Mensch lediglich eine Form ohne Inhalt, er ist nicht anders, d.h. höher zu bewerten als jegliche Kreatur, der Verstand und freier Wille mangelt, denn letzterer wird von dem Menschen nicht genützt oder in völlig verkehrter Weise. Die Gaben, die den Menschen vom Tier unterscheiden, sollen die Höherentwicklung der Seele bezwecken, ihre Anwendung soll lediglich die Umgestaltung der Seele zuwege bringen. Der Mensch aber nützet diese Gaben nur zum gesteigerten Wohlleben des Körpers, und also mißbraucht er sie. Die Lebenslage des einzelnen ist dabei nicht ausschlaggebend, denn schon das Streben nach den Genüssen des Lebens ist Mißbrauch der ihm zugehenden Lebenskraft und der ihm durch Gottes Liebe geschenkten Gaben. Ob ihm das Leben Erfüllung bringt oder nicht, ändert nichts an der Tatsache, daß er durch sein Begehren die Dunkelheit der Seele verschlimmert, denn das Sinnen und Trachten danach hält die Seele von ihrer eigentlichen Aufgabe zurück. Also es kann das Leben des Menschen leer bleiben und arm an irdischen Freuden und bringt ihm dennoch keine seelische Höherentwicklung, weil das Verlangen auf irdischen Genuß gerichtet ist. Ihnen wird die Erfüllung oft versagt, um sie von ihrem Sinnen und Trachten abzuwenden, dem geistigen Erleben zu, und sie finden doch nicht den Weg ins geistige Reich. Höchstes Ziel ist und bleibt ihnen irdisches Glück.... Und eine solche Einstellung verringert nicht die Gottferne, ist also Ursache eines unvorstellbar folgenschweren Mankos am Ende des Erdenlebens, und dieses Manko ist nicht mehr auszugleichen, sowie die Seele den irdischen Leib verlassen hat. Wiederum kann eine kurze Erdenzeit genügen, das Versäumte nachzuholen, wenn es der Mensch ernst nimmt mit seiner seelischen Gestaltung. Und darum treten in den letzten Lebensjahren immer öfter die Gelegenheiten an den Menschen heran, die er nur zu nützen braucht und die ihm, so er willig ist, unvergleichlichen Segen eintragen können, denn Gott läßt irregeleitete Seelen nicht ohne Beistand, auch wenn der Mensch ihn nicht bejaht, d.h. durch seine Einstellung zu weltlichen Freuden und irdischem Gut sich dem Gegner Gottes zuwendet. Er ringt um dessen Seele bis zu seinem Tode. Immer wieder ist Er mit Seiner Hilfe bereit und leitet ihn so, daß seine Gedanken hingelenkt werden in geistiges Gebiet. Und immer wieder wird seinem Willen Gelegenheit gegeben, sich zu entscheiden. Denn das ist göttliche Liebe, die nicht fallenläßt, was sich Ihm entziehen will. Doch bestimmend eingreifen in den Willen des Menschen wird Gott niemals, aber so offensichtlich die Menschen zusammenführen, die einander ergänzen können, d.h., Er läßt unwissende Menschen in Verbindung treten mit solchen, die gebend und belehrend ihnen dienen können. Es ist oft eine schwere Aufgabe, solange die Welt noch reizt und dadurch der Wille geschwächt ist für die Entgegennahme geistiger Wahrheiten. Doch zuweilen genügen auch nur geringe Versuche, daß der Mensch aufnahmefähig dafür wird.... und zwar, wenn die Welt ihn karg bedenkt.... Unerfülltes Verlangen kann auch dazu führen, daß das Verlangen überwunden wird, und dann war es segensreich. Es ist dem Menschen dann der Kampf gegen sich selbst, gegen die eigene Begierde, leichtgemacht worden, indem ihm die Erfüllung versagt blieb. Und es ist dies auch eine Gnade Gottes, die zur rechten Entscheidung des freien Willens führen kann. Was die Menschen oft so bitter und hart verurteilen, dafür werden sie dereinst Gott danken, so es zum rechten Erfolg geführt hat.... oder es bitter bereuen, wenn ihr Wille auch diese Gnade unbeachtet ließ....

Amen