Sursa: https://www.bertha-dudde.org/ro/proclamation/2072

2072 Lucrarea de răscumpărare....

septembrie 16, 1941: Carte 30

Subordonându-vă voința voastră voinței divine, renunțați la împotrivirea voastră spirituală împotriva lui Dumnezeu și recunoașteți și mărturisiți că Îi aparțineți. Astfel, scopul și țelul vieții pământești este ca, în cele din urmă, să vă întorceți la Dumnezeu și să disprețuiți adversarul lui Dumnezeu. Dar, pentru a vă recunoaște apartenența la Dumnezeu, trebuie mai întâi să primiți cunoștințe despre El și despre lucrarea Sa, precum și despre natura adversarului lui Dumnezeu. Trebuie să învățați să recunoașteți efectul puterilor ambelor forțe pentru a putea apoi să vă decideți pentru una dintre cele două puteri. Dar de îndată ce una dintre puteri împiedică cunoașterea lucrării celeilalte puteri, nu mai este posibil să vorbim de o decizie. Dar tocmai acest lucru este ceea ce plănuiește adversarul pentru a-și spori puterea. El acționează împotriva lui Dumnezeu Însuși, încearcă să influențeze gândirea oamenilor în așa fel încât aceștia să se îndoiască de divinitatea eternă, să fie înclinați să creadă într-o apariție accidentală a creației fără voința și dezvoltarea puterii unei puteri superioare. Recunoașterea lui Dumnezeu este astfel împiedicată; o putere pune stăpânire pe voi în mod ilegal; ea ia ceea ce se teme să piardă de îndată ce liberul arbitru decide. Această luptă este ilicită, iar efectul asupra omului este extrem de dăunător. Prin urmare, omul ar fi cel care ar avea de suferit dacă Dumnezeu nu ar vrea să-i vină în ajutor. El trebuie să încerce să întărească credința în El și în puterea Sa în aceeași măsură în care adversarul vrea să o slăbească, și să o trezească acolo unde acesta din urmă a subminat-o deja.... Și Dumnezeu face acest lucru în așa fel încât alege pentru El oameni care rămân fermi în credință și au voința de a-L sluji.... că le dă o sarcină care înseamnă o contra-operă pentru adversar.... că zidește ceea ce acesta din urmă distruge.... Dumnezeu îi lasă pe acești oameni să intre în contact cu oameni care sunt în pericol de a cădea pradă adversarului lui Dumnezeu. Ei li se opun acum cu argumente care li se par demne de atenție, iar prin reflecție oamenii se apropie acum de esența divinității. Cel mai mare pericol a fost îndepărtat, acela ca Dumnezeirea veșnică să fie complet respinsă. Dar acum adversarul are o altă armă pe care o folosește și el fără ezitare..... El se atinge de divinitatea lui Iisus, caută să-i priveze pe oameni de credința lor în Răscumpărător și astfel îi pune într-o stare de neputință.... Omul nici măcar nu poate înțelege semnificația acestei intenții atâta timp cât nu înțelege sensul lucrării de răscumpărare.....

El va ajunge la o conștientizare clară doar atunci când vina păcatului va fi răscumpărată, deoarece păcatul și întunericul sunt împreună, iar strălucirea spiritului și puritatea inimii nu pot fi gândite nici una fără cealaltă. O ființă născută din păcat (care a luat ființă prin voința unei puteri opuse lui Dumnezeu) trebuie mai întâi să fie purificată înainte de a fi admisă la lumină, adică la apropierea de Dumnezeu. Dar purificarea inimii este egală cu iertarea vinovăției păcatului, pata de vinovăție este îndepărtată din ființă. Dar aceasta presupune mai întâi acceptarea deplină a vinovăției, căci numai atunci când o vină este recunoscută ca atare se trezește voința de a se elibera de această vină. Aceasta din urmă este o răscumpărare a celor lipsiți de libertate care necesită o imensă voință, deoarece ființa umană nu poate nici măcar să măsoare amploarea vinovăției sale cu care s-a împovărat ființa prin apostazia față de Dumnezeu. Și ar fi nevoie de un timp nesfârșit până când ființa ar fi achitat greaua vină față de Dumnezeu; răscumpărarea ar necesita un timp nesfârșit (adesea infinit), deoarece nu păcatele pe care ființa umană le-a comis în viața pământească trebuie ispășite, ci răzvrătirea deschisă împotriva lui Dumnezeu a fost păcatul propriu-zis. Dar acest păcat este imens, nu poate fi cuprins de înțelegerea umană. Măreția de neconceput a vinovăției L-a determinat pe Iisus Hristos la lucrarea Sa de răscumpărare.... În dragostea Sa, Dumnezeu-Omul Iisus a recunoscut starea jalnică a umanității și a vrut să o ia asupra Sa.... El a vrut să sufere pentru omenire pentru a-i scuti de marea suferință de ispășire a datoriilor lor.... El a vrut să îndure durerea pentru a le reduce durerea. El a vrut să le redea oamenilor cea mai deplină libertate de voință, a vrut să-i răscumpere din starea agonizantă de păcătos în fața lui Dumnezeu.... Și astfel, Iisus Hristos a luat asupra Sa vina tuturor oamenilor și a oferit lui Dumnezeu jertfa de pe cruce ca ispășire.... El S-a dat pe Sine Însuși din iubire pentru umanitate, care fără această jertfă (de-a lungul veacurilor ar fi trebuit să sufere, vrând însuși să ispășească vinovăția fostei răzvrătiri împotriva lui Dumnezeu în viața de apoi - a fost preluat din manuscris = n. Ed) nu ar fi putut niciodată să ispășească această vinovăție a fostei răzvrătiri împotriva lui Dumnezeu Însuși. Numai atunci când omul va fi capabil să-L recunoască pe Dumnezeu va putea aprecia dragostea care L-a determinat pe Dumnezeu-omul Iisus să-și dea viața pentru oamenii de pe Pământ..... El nu o poate înțelege pe Pământ, totuși nu trebuie să respingă cea mai mare lucrare de iubire, chiar dacă nu o poate încă aprecia în măreția ei....

(9/16/1941) A fost lucrarea celei mai mari iubiri pentru semeni.... Nicio ființă, nici înainte, nici după aceea, nu și-a asumat o asemenea jertfă, nimeni nu a săvârșit un asemenea act care a izvorât în întregime din liberul arbitru, pe care ar fi putut să-l evite și în virtutea voinței Sale. Cu toate acestea, dragostea Sa pentru semenii Săi era atât de puternică, încât tocmai prin această dragoste El s-a aflat în uniune intimă cu Dumnezeu, Care este însăși dragostea, astfel încât Divinitatea a putut să se sălășluiască în El în toată plinătatea, fără însă a consuma trupul uman, ceea ce altfel este consecința uniunii intime cu Dumnezeu. Dar trupul a vrut totuși să sufere de dragul omenirii păcătoase.... El a vrut să ispășească pentru aceasta.... În înțelepciunea Sa, care era rezultatul iubirii Sale cele mai profunde, Iisus a recunoscut slăbiciunea spirituală a oamenilor și știa și despre efectul acesteia. Dar acest lucru era atât de important, atât de extrem de dureros, încât I s-a făcut milă de ei și a vrut să compenseze lipsa de iubire a oamenilor prin imensa Sa iubire. Doar voința de a-i ajuta în cea mai mare adversitate a determinat acțiunile Sale. Iubirea L-a împins, ceea ce era într-adevăr divin, iar omul Iisus a luat asupra Sa suferința morții pe cruce și a băut paharul suferinței până la capăt.... El a suferit de nedescris și a avut o moarte agonizantă.... Voința Sa a fost să aducă răscumpărarea umanității, să o ajute în lupta împotriva răului, să îl elibereze pe om de vina păcatului din rebeliunea anterioară împotriva lui Dumnezeu, pentru care a umblat pe Pământ.... Ființa umană este încă legată de voința adversarului, iar forțele sale sunt prea slabe pentru a se putea elibera de această încătușare. Iisus a vrut să sporească această slabă putere prin actul Său de mântuire, a vrut să dea oamenilor un mijloc de a lupta împotriva acestei constrângeri.... Ei trebuiau să i se opună cu iubirea lui Iisus, astfel încât aceasta să le dea drumul și astfel drumul spre înălțime, spre libertate, să nu le mai fie atât de greu. Dar trebuie recunoscută și lucrarea de răscumpărare și pe însuși Răscumpărătorul divin, pentru ca jertfa morții pe cruce să nu fie făcută în zadar pentru fiecare ființă umană în parte.... el trebuie să se plaseze în mod conștient în cercul celor pentru care Iisus Hristos a murit pe cruce, altfel nu are parte de harurile operei de răscumpărare....

Amin

Translated by Ion Chincea