• Retour

La souffrance du Christ

Les souffrances de Christ sur la Croix ne peuvent pas être rendues assez compréhensibles aux hommes sur la Terre, parce que dans leur imperfection ils ne saisissent pas ce que signifie pour un Homme parfait de devenir Victime du péché, parce que la malveillance des hommes a d’une certaine manière vaincu sur Lui, Lequel ne leur a causé aucune souffrance. L'Âme de Lumière de l'Homme Jésus frissonnait devant les malversations de l'enfer, mais elle ne s'y est pas opposée. Elle a laissé passer tout sur Lui, mais elle était saisie d'une horreur devant tant de saleté et de méchanceté des hommes. Elle souffrait indescriptiblement bien davantage que le Corps à travers ce qui lui était fait. L’Âme errait au milieu de l'obscurité, et Sa Lumière ne supportait pas l'obscurité ; malgré cela elle ne fuyait pas, parce qu'elle voulait boire le Calice jusqu'au bout, pour racheter les hommes. Elle-Même a renoncé à la Lumière, autrement il n'aurait pas pu se passer sur Elle ce que l'Amour de l'Homme Jésus voulait qu'il arrive pour porter un Sacrifice à Dieu pour les péchés de l'humanité. Donc elle a fait devenir inefficace Sa Lumière et Elle se trouvait au milieu de l'obscurité, qui la tourmentait et la fit outre mesure craindre, ce qui augmentait encore mille fois Sa souffrance, parce que les tourments de l'Âme dépassaient les souffrances corporelles, chose que pourrait comprendre seulement un homme parfait. Mais Jésus Était parfait comme est parfait son Père dans le Ciel, et malgré cela Il était encore sur la Terre au milieu du péché. Son Règne était celui de la Lumière, la Terre était le règne de Satan, et dans ce règne il fut fait violence à l'Âme de la Lumière. Et cela comblait d’une horreur démesurée l'Être le plus pur et le plus limpide qui n’ait jamais vécu sur la Terre. Il devait Se faire toucher par des mains dont il avait horreur, parce qu'elles s’étendaient à sa rencontre depuis l'enfer et elles Le saisissaient, Il devait écouter des paroles qui Le blessaient profondément ; Il était d’une certaine manière détaché de Son Monde et exposé sans Protection à l'obscurité, chose qui, depuis l'Éternité, était Sa Volonté pour accomplir l'Œuvre de Libération, mais cela ne le rendait pas moins vulnérables, parce qu'il était effrayé et torturé jusqu'à l'épuisement. C’est pourquoi Jésus a prononcé les Paroles : «Mon Dieu, Mon Dieu, pourquoi M’as-Tu abandonné....» Il ne savait plus rien de Sa Mission à cet instant, il sentait seulement la séparation de Dieu, de la Lumière dont Il avait la nostalgie et vers Lequel Il criait dans Sa misère. C’était la chose la plus cruelle qu’un Homme ait eu à supporter sur la Terre, parce que chez Lui ce n’était pas seulement la souffrance du Corps qu’Il devait supporter, mais l'Âme souffrait encore bien davantage, chose pour laquelle l'humanité n'a aucune compréhension. Et donc aucun homme, pour combien il ait à souffrir, n’atteindra jamais ce degré que l'Homme Jésus a supporté, lequel le savait déjà depuis très longtemps et pour lequel Il priait dans Son Humanité : «Père, laisse passer loin de Moi ce Calice, mais que non pas Ma Volonté, mais Ta Volonté soit faite....» C’était en même temps la Volonté de Son Âme qui s'était totalement soumise à Dieu pour accomplir l'Œuvre de Libération, et il s'en est remis à Son sort, parce que son Amour pour l'humanité souffrante était très grande, mais aussi la faute du péché était si grande que seulement des tourments et des souffrances les plus extrêmes pouvaient valoir comme Sacrifice d'Expiation que l'Homme Jésus a porté. Mais la profondeur de la souffrance était incommensurable, de même Son Amour était si incommensurable qu'il Lui faisait prendre sur Lui toutes les souffrances du Corps et de l'Âme pour racheter l'humanité de la mort éternelle.

Amen

Patimile lui Hristos....

Suferințele lui Hristos pe cruce nu sunt nici pe departe de înțeles pentru oamenii de pe Pământ, deoarece, în imperfecțiunea lor, ei nu pot înțelege ce înseamnă ca o ființă umană perfectă să devină victima păcatului, deoarece răutatea oamenilor a fost, ca să zic așa, victorioasă asupra Celui care nu le-a provocat nicio suferință. Sufletul de lumină al ființei umane Iisus s-a cutremurat în fața odraslelor iadului, dar nu s-a împotrivit.... A lăsat să i se întâmple totul, dar a fost îngrozit de atâta murdărie și răutate a oamenilor. A suferit de nedescris, chiar mai mult decât trupul, din cauza a ceea ce i s-a făcut. Sufletul Său se afla în mijlocul întunericului, iar lumina lui nu a putut suporta întunericul; totuși, nu a fugit de el, pentru că a vrut să bea paharul până la capăt pentru a răscumpăra omenirea. El însuși a renunțat la lumină, altfel nu i s-ar fi putut întâmpla ceea ce iubirea omului Iisus a vrut să se întâmple, pentru a oferi lui Dumnezeu o jertfă pentru păcatele omenirii. Astfel, el a lăsat ca lumina lui să devină ineficientă și s-a aflat în mijlocul unui întuneric care l-a chinuit și l-a înspăimântat peste măsură, ceea ce i-a mărit de o mie de ori suferința, căci chinurile sufletului depășeau suferința fizică, pe care numai o ființă umană desăvârșită o putea înțelege. Iisus, însă, era perfect, așa cum Tatăl Său din ceruri este perfect.... și totuși, pe Pământ, în mijlocul păcatului..... Împărăția Sa era împărăția luminii, Pământul era împărăția lui Satana, iar în această împărăție sufletul de lumină se lăsa atacat. Și o groază imensă l-a cuprins, cea mai pură și mai curată ființă care a trăit vreodată pe Pământ. Trebuia să se lase atins de mâini de care se îngrozea pentru că se întindeau din iad și îl apucau, trebuia să asculte cuvinte care îl răneau profund; era ca și cum ar fi fost despărțit de lumea sa și lăsat fără apărare în fața întunericului, ceea ce, într-adevăr, fusese voința sa din veșnicie pentru a îndeplini actul de mântuire, dar nu era mai puțin îngrozitor pentru că era înspăimântat și chinuit până la epuizare...... De aceea, Iisus a rostit cuvintele: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit...." În acel moment nu mai știa nimic despre misiunea lui, simțea doar despărțirea de Dumnezeu, de Lumina după care tânjea și striga în suferința lui.... A fost cel mai crud lucru pe care o ființă umană a trebuit să îl îndure vreodată pe Pământ, pentru că nu doar suferința trupului a trebuit să o îndure, ci pentru că sufletul a suferit considerabil mai mult, lucru pentru care omenirea nu are înțelegere. Și, prin urmare, nicio ființă umană, oricât de mult ar avea de suferit, nu va ajunge la acest nivel pe care l-a îndurat ființa umană Iisus, Care știa cu mult timp înainte și care s-a rugat în omenescul Său: "Tată, să treacă acest pahar de la mine.... dar nu voia mea, ci a Ta să se facă....". A fost în același timp și voința sufletului Său, care se subordonase complet lui Dumnezeu, de a săvârși actul de Mântuire, și s-a predat destinului său, deoarece dragostea pentru umanitatea suferindă era extrem de mare, dar la fel cum și vina păcatului era atât de mare încât numai chinul și suferința maximă puteau fi considerate o jertfă de ispășire, care a fost așadar oferită de ființa umană Iisus. Cu toate acestea, adâncimea suferinței este incomensurabilă, așa cum nemăsurată a fost dragostea Sa, care i-a permis să ia asupra Sa toată suferința trupului și a sufletului pentru a răscumpăra omenirea de la moartea veșnică....

Amin