• Zurück

Los der Seelen im Jenseits....

Noch traget ihr das Erdenkleid, noch ist eure Seele von einer Hülle umschlossen, die ihr den unbeschwerten Flug in das geistige Reich verwehret; noch seid ihr an diese Erde gebunden.... Aber es kommt die Stunde, wo die Seele (hin) heraustritt aus ihrer fleischlichen Hülle, wo die Erde sie nicht mehr halten kann und sie sich hinaufschwingt zur Höhe, wenn sie selbst sich so viel Kraft erworben hat, um sich zu erheben aus dem irdischen Bereich in eine Welt, wo es keine Hindernisse mehr für sie gibt, wo sie Zeit und Raum durcheilen und in lichten Höhen Seligkeit genießen kann. Zu diesem Höhenflug aber ist Kraft nötig.... eine Kraft, die nicht mehr mit der Lebenskraft verwechselt werden darf, sondern die sie erfüllt, wenn sie in innigen Verband getreten ist mit dem Kraftquell von Ewigkeit, mit ihrem Gott und Vater.... wenn sie wieder heimgekehrt ist in ihr Vaterhaus, wo es keine Not und kein Leid mehr gibt, wo nur Seligkeit ist und ewiges Leben. Es kann aber auch die Stunde des Todes keine große Änderung für die Seele bedeuten.... Sie kann wohl auch den irdischen Leib verlassen und dennoch nicht frei sein, sowie sie kraftlos ist und sich nicht aus irdischen Sphären erheben kann, weil ihre Gedankenwelt nur die Materie war, weil sie sich auf Erden völlig von ihr beherrschen ließ und niemals der göttlichen Liebekraft Einlaß gewährt. Dann weilt sie wohl auch in geistigen Sphären, d.h., sie befindet sich außerhalb dieser irdischen Welt, doch nun mangelt es ihr an Lebenskraft, und sie ist zur Untätigkeit verdammt. Und es ist dies für die Seele ein Zustand der Qual, ein Zustand der Ohnmacht und Lichtlosigkeit, doch sie ist sich ihrer selbst bewußt. Der Tod ist das Beenden eines Entwicklungs-Abschnittes, es wechselt die Seele in jedem Falle ihren Aufenthaltsort.... aber wie verschieden kann nun die Sphäre sein, welche die Seele nun bewohnt.... Und der Mensch schafft sich auf Erden selbst das Los der Seele nach dem Tode. Und darum sollte er einen jeden Tag auswerten als ein unschätzbares Gnadengeschenk, er sollte geizen mit jeder Stunde und sie ausnützen zum Heil seiner Seele.... er sollte sich nicht mit irdischen Freuden und Genüssen zufriedengeben, denn die Seligkeiten im geistigen Reich überwiegen sie ums Tausendfache. Es sollte der Mensch stets dessen eingedenk sein, daß er selbst es in der Hand hat, ein Übermaß von Glückseligkeit sich zu erwerben, daß er aber dann auch bereit sein muß, während der kurzen Erdenlebenszeit Verzicht zu leisten auf das, was dem Körper Wohlbehagen schafft, der Seele aber nicht dienlich ist. Denn die Seele ist umschlossen von einer Hülle, von der sie sich frei machen soll im Erdenleben. Die Schlacken, die eine Seele noch behaften, verwehren dem Liebelichtstrahl von Gott den Eingang.... Sie müssen zuvor aufgelöst werden, auf daß nun das Liebelicht die Seele ganz durchstrahlen kann und dies nun auch bedeutet, daß die Seele nach ihrem Tode völlig unbeschwert sich erheben und in die Gefilde der Seligen eingehen kann. Und das Auflösen jener Hülle bewirken: inniges Gebet zu Gott, Liebewerke und auch körperliche Leiden mannigfaltiger Art.... Liebe und Leid sind die wirksamsten Läuterungsmittel, Liebe und Leid machen auch den Menschen innerlich, Liebe und Leid schaffen einen Abstand von der Welt mit ihren Freuden.... Der Weg der Liebe und des Leides ist der Weg, den Jesus gegangen ist. Er hat zur Nachfolge aufgerufen, und Er hat denen das Leben verheißen, die Ihm nachfolgen. Denn Sein Weg führt sicher zum Ziel. Er führt aus dem Reiche der Finsternis in das Reich des Lichtes, und Er hilft jedem, der Ihn liebt und Ihm nachfolgen will, auch, das Kreuzlein zu tragen, wenn es dem Menschen zu schwer erscheint und er sich an Ihn, an den göttlichen Kreuzträger, wendet um Hilfe.... Wird aber die körperliche Hülle abgelegt, dann jubelt und frohlocket die Seele, wenn sie durch das Tor zur Ewigkeit eingeht. Dann hat sie ihren Erdenlebenszweck erfüllt, sie ist in ihre wahre Heimat zurückgekehrt, wo ewiges Leben ist und ewige Seligkeit....

Amen

Destinul sufletelor din lumea de dincolo....

Cât încă mai purtați haina pământească, sufletul vostru este încă închis într-un înveliș care îi refuză zborul lipsit de griji în împărăția spirituală; sunteți încă legați de acest Pământ.... Dar vine ceasul în care sufletul iese din carapacea sa trupească, când Pământul nu-l mai poate ține și se înalță în sus, când a dobândit atâta putere încât se ridică din tărâmul pământesc într-o lume în care nu mai există obstacole pentru el, unde se poate grăbi prin timp și spațiu și se poate bucura de fericire în înălțimi strălucitoare. Pentru acest zbor de fantezie, însă, este nevoie de forță.... o forță care nu mai poate fi confundată cu forța vitală, ci care îl umple atunci când a intrat în uniune intimă cu sursa de forță din eternitate, cu Dumnezeul și Tatăl său.... atunci când s-a întors acasă, în casa Tatălui său, unde nu mai există nici o dificultate și nici o suferință, unde există doar fericire și viață veșnică. Dar nici ceasul morții nu poate însemna o mare schimbare pentru suflet.... El poate într-adevăr să părăsească trupul pământesc și totuși să nu fie liber, de îndată ce este neputincios și nu se poate înălța din sferele pământești pentru că lumea sa de gândire a fost doar materie, pentru că s-a lăsat complet dominat de ea pe Pământ și nu a permis niciodată să pătrundă forța divină a iubirii. Atunci, cu siguranță, el locuiește și în sfere spirituale, adică este în afara acestei lumi pământești, dar acum îi lipsește vitalitatea și este condamnat la inactivitate. Și aceasta este o stare de agonie pentru suflet, o stare de neputință și de lipsă de lumină, dar el este conștient de el însuși. Moartea este sfârșitul unei etape de dezvoltare, sufletul își schimbă locul de reședință în fiecare caz.... dar cât de diferită poate fi sfera în care locuiește acum sufletul....? Iar omul își creează pe Pământ singur soarta sufletului său după moarte. Și de aceea trebuie să profite din plin de fiecare zi ca de un dar neprețuit al harului, să fie zgârcit cu fiecare oră și să se folosească de ea pentru mântuirea sufletului său.... nu trebuie să se mulțumească cu bucuriile și plăcerile pământești, căci fericirile din împărăția spirituală le depășesc de o mie de ori. Ființa umană ar trebui să fie mereu conștientă de faptul că este în mâinile sale să dobândească o abundență de fericire, dar că trebuie să fie pregătită să renunțe în timpul scurtei perioade de timp a vieții pământești la ceea ce creează bunăstare pentru trup, dar nu este benefic pentru suflet. Căci sufletul este închis într-un înveliș din care ar trebui să se elibereze în viața pământească. Zgura care se mai agață de un suflet împiedică raza de lumină de iubire de la Dumnezeu să intre în el.... Ea trebuie să fie dizolvată mai întâi pentru ca lumina iubirii să poată pătrunde complet în suflet, iar acest lucru înseamnă, de asemenea, că sufletul se poate înălța după moarte fără griji și poate intra pe tărâmurile celor binecuvântați. Iar dizolvarea acestui înveliș o produce: Rugăciunea intimă către Dumnezeu, faptele de iubire și, de asemenea, suferințe trupești de diferite feluri..... Iubirea și suferința sunt cele mai eficiente mijloace de purificare, iubirea și suferința îi fac pe oameni să se interiorizeze, iubirea și suferința creează o distanță față de lumea cu bucuriile ei.... Calea iubirii și a suferinței este calea pe care a mers Iisus. El a chemat la ucenicie și a promis viață celor care îl urmează. Căci calea Lui duce cu siguranță la țintă. El conduce din împărăția întunericului în împărăția luminii și, de asemenea, ajută pe oricine îl iubește și vrea să îl urmeze să poarte crucea cea mică atunci când aceasta pare prea grea pentru ființa umană și se întoarce la El, purtătorul divin al crucii, pentru ajutor..... Dar când învelișul fizic este lepădat, atunci sufletul se bucură când intră pe poarta veșniciei. Atunci și-a împlinit scopul vieții sale pe Pământ, s-a întors la adevărata sa casă, unde există viață veșnică și fericire eternă....

Amin